COMEMORARE. Mihai Eminescu, considerat cel mai mare poet român, s-a stins din viață pe 16 iunie 1889, la doar 39 de ani. Oficial, cauza morții a fost „dementia paralytica”, o formă avansată de sifilis cerebral, dar în jurul sfârșitului său s-au ridicat, de-a lungul timpului, suspiciuni, teorii și întrebări fără răspuns clar. Pentru unii, această zi este un reper național al pierderii unei conștiințe literare. Pentru alții, este momentul în care România a pierdut, în mod suspect, un spirit incomod pentru cercurile de putere ale vremii.
În ultima perioadă a vieții, Eminescu era internat într-un sanatoriu din București, cunoscut drept Spitalul Caritatea, sub supravegherea doctorului Șuțu. Era într-o stare de sănătate fizică și psihică grav deteriorată, izolat de societate și marginalizat de cercurile politice și literare în care altădată fusese central.
Internarea sa a fost determinată nu doar de boală, ci și de o campanie de discreditare și izolare la care a fost supus în presa vremii. Personalitate incomodă, cu opinii naționaliste ferme și critici acerbe la adresa corupției politice, Eminescu devenise, pentru unii, „prea periculos”.
Documentele medicale ale vremii susțin că Eminescu suferea de sifilis în stadiu avansat, o boală incurabilă la acea vreme, care ar fi dus la demență și, în final, la deces. Însă mai mulți medici și istorici, printre care dr. Ovidiu Vuia sau dr. Constantin Barbu, au arătat că simptomele descrise nu corespund în totalitate acestei boli. Mai mult, tratamentele aplicate (în special mercurul, considerat „tratament standard” al vremii) au fost toxice și potențial letale.
Una dintre cele mai tulburătoare teorii este cea potrivit căreia Eminescu ar fi fost eliminat intenționat, pentru că devenise o voce incomodă pentru cercurile de putere ale epocii. Unii istorici literari susțin că internarea forțată, medicația excesivă și izolarea au făcut parte dintr-un plan de anihilare sistematică.
O mărturie șocantă aparține lui George Călinescu, care notează în „Viața lui Mihai Eminescu” că poetul ar fi fost lovit mortal cu un corp dur (o cărămidă sau un obiect metalic) de către un pacient al spitalului, însă această ipoteză nu a fost niciodată investigată serios de autorități.
Eminescu a fost înmormântat pe 17 iunie 1889, în Cimitirul Bellu din București. Deși moartea sa nu a fost tratată cu fast oficial, numeroși admiratori au venit să-i aducă un ultim omagiu. Titu Maiorescu, mentorul său literar, a rostit la mormânt celebra frază: „A murit cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc”.
An de an, pe 16 iunie, în România și în comunitățile românești din străinătate, se organizează evenimente omagiale, recitaluri de poezie, depuneri de coroane și slujbe religioase. Dacă 15 ianuarie (ziua sa de naștere) este oficial Ziua Culturii Naționale, 16 iunie rămâne pentru mulți români o zi de doliu cultural, o aducere-aminte a tragediei unui geniu pierdut prea devreme.
În final, moartea lui Mihai Eminescu rămâne o rană deschisă în conștiința culturală a României. A fost doar un destin tragic al unui bolnav netratabil în condițiile vremii? Sau a fost eliminat pentru că nu putea fi controlat? Răspunsurile lipsesc, dar suspiciunile persistă, la fel ca și poezia sa nemuritoare.
