POLITIC. „Vremurile grele creează oameni puternici, oamenii puternici creează vremuri bune, vremurile bune creează oameni slabi, iar oamenii slabi creează vremuri grele” – Abraham Lincoln
Scurtă incursiune istorică și starea de fapt
Ne aflăm în a doua lună a operațiunii militare declanșate de Statele Unite și Israel împotriva Iranului, adică exact termenul-limită estimat inițial de către administrația Trump pentru îndeplinirea obiectivelor. Războiul, însă, e departe de a se fi încheiat, din cauza unor posibile calcule strategice greșite și a altor complicații apărute pe parcurs. Dacă obiectivul inițial era eliminarea capabilităților nucleare ale Iranului, ceea ce e de presupus că deja s-a întâmplat având în vedere miile de atacuri aeriene asupra obiectivelor militare, pe parcurs mizele au fost ridicate și s-au mai adăugat eliminarea instalațiilor petroliere și schimbarea de regim, cel din urmă obiectiv fiind o mai veche dorință a Israelului, aproape imposibil de îndeplinit din considerente asupra cărora voi reveni ulterior.
Deși părea puțin probabil ca Trump să decidă atacarea Iranului, în baza logicii sferelor de influență la care mă refeream într-un articol precedent, totuși a făcut această maneveră riscantă la insistențele liderilor Israelului și Arabiei Saudite, dar prețul politic va fi uriaș în cazul în care conflictul nu se va finaliza cât de curând. Să nu mai zicem de consecințele economice, care se resimt pretutindeni în lume.
Iranul are un parcurs istoric deosebit de fascinant, fiind o civilizație cu o vechime de aproximativ 4.000 de ani, descendentă a Imperiului Persan. După Al Doilea Război Mondial, la cârma Iranului se instalează șahul Mohammed Reza Pahlavi, iar țara devine o monarhie seculară autoritară de orientare pro-occidentală. În anul 1979, regimul este răsturnat în urma unei revoluții islamice, Iranul devenind o republică islamică teocratică sub conducerea ayatollah-ului Ruhollah Khomeini.
Succesorul său, Ali Khamenei, va prelua puterea din 1989 și până la uciderea sa. Iranul este o țară multi-etnică, în care doar undeva la 50-60% din populație este islamică per se, restul reprezentând diverse minorități. Iranul se întinde pe un teritoriu vast cu un relief dificil, făcând aproape imposibilă o invazie terestră la scară largă, scenariu care se află pe masa administrației americane. Ori fără o invazie terestră, schimbarea de regim este cvasi-imposibilă, mai ales că atât populația care susține regimul, cât și opoziția, sunt profund anti-americane și anti-israeliene. O prelungire a războiului nu îi este favorabilă lui Trump, pentru că o astfel de acțiune nu beneficiază de sprijin intern, luând seamă de promisiunile electorale de a nu mai angaja America în vreun conflict. De altfel, prelungirea războiului nu avantajează nici celelalte mari puteri, cu excepția Rusiei, care poate beneficia prin mărirea capacității de producție a petrolului și prin vânzarea de armament către Iran. Prin urmare, împrejurările îi forțează pe cei care au declanșat războiul să îl încheie cât mai degrabă. În esență, dosarul Iranian trebuia deschis la un moment dat, dar momentul a fost ales prost, iar obiectivele nu sunt întru totul clare, la fel ca și iminenta amenințare nucleară până la proba contrarie, capabilitățile nucleare ale Iranului fiind avariate serios în urma operațiunii „Midnight Hammer” din iunie 2025.
România, căzută între scaune atât pe plan intern, cât și extern
Ghinionul nostru ca popor este că în cele mai complicate vremuri avem avem cei mai slabi lideri din istoria recentă: lipsiți de viziune, charismă, fler și, mai ales, inteligență emoțională. Genul de personaje numai bune de folosit pentru moment și aruncate apoi la lada de gunoi a istoriei. Guvernul României a întârziat nepermis de mult măsurile de atenuare a creșterii prețurilor la carburanți, care oricum sunt minimale în comparație cu deciziile de plafonare luate de alte țări din zonă. Pentru a ni se distrage atenția de la incompetența actualei coaliții de guvernare, au fost inventate tot felul de diversiuni cu scopul de a se arunca vina pe opoziție, după principiul „mergeți după fentă”. Bineînțeles că multă lume a mușcat momeala și nici nu e de mirare într-o țară în care 90% din presă este cumpărată de către putere și practică un servilism absolut grețos.
Cea mai hilară dintre toate mi s-a părut tevatura creată în jurul votului din Parlament privind desfășurarea de armament și trupe americane la bazele militare din România. În primul rând, nu era nevoie de o cerere de încuviințare adresată de Președinte către Parlamentul României, ci doar de o informare, în baza Tratatului semnat de România cu Statele Unite în 2005, întărit de Legea 291/2007. Nu pot exista decât două explicații pentru care Nicușor Dan a făcut acest gest și niciuna nu îl avantajează: ori a vrut să se spele pe mâini și să paseze mingea în curtea Parlamentului, implicit cu intenția de a compromite opoziția (care nu a greșit cu nimic prin abținerea de la vot, căci așa ceva nu trebuia supus la vot), ori solicitarea cuprindea și alte puncte necunoscute de opinia publică, ceea ce ar fi mult mai grav.
Ulterior, am realizat că tot scandalul a fost creat pentru a acoperi vizita eșuată a lui Nicușor Dan la Washington, care a fost un veritabil dezastru diplomatic (nicio întâlnire bilaterală cu Trump/Vance/Rubio, nici măcar o poză oficială cu liderii americani, un discurs șters care nu lasă nimic memorabil în urmă). Mai mult decât atât, s-a reușit acoperirea așa-zisei „înțelegeri” care urma să fie semnată la o zi distanță între Președinții României și Ucrainei (pentru un tratat e nevoie de ratificarea Parlamentului!), potrivit căreia România ia în calcul să înmagazineze gazele din Marea Neagră în depozite din Ucraina. Cine a venit cu o astfel de idee, dă dovadă de inconștiență sau ticăloșie, nerealizând că în urma războiului Ucraina va rămâne o țară chiar mai nesigură decât în prezent și potențial agresivă în raport cu vecinii săi, așa cum am văzut și alte cazuri în istorie. Se pare că nu am învățat nimic din lecția tratatului rușinos din 1997.
Apoi, suntem în situația nefericită ca la cârma celor mai importante ministere în acest context (Externele și Apărarea) să avem cei mai prost pregătiți oameni, care în multe momente au acționat total neprofesionist, comițând gafe care sunt de neconceput prin alte părți. Din punctul meu de vedere, cea mai bună strategie din partea României în situația dată ar fi fost să își declare neutralitatea față de evenimentele din Orientul Mijlociu din mai multe considerente. În primul rând, nu este războiul nostru și România nu este avantajată în vreun fel, indiferent de modul în care se va încheia. Dacă eram prezenți pe piețele financiare asiatice, discuția ar fi fost alta. Și în al doilea rând, nu este un război declanșat de NATO în ansamblul său, așadar nu există obligații pe care le-am avea de îndeplinit. Maestrul Mircea Malița spunea că în diplomație trebuie să fii rece în analiză și să nu reacționezi isteric, diplomația fiind un domeniu în care se aplică acele principii morale care sunt valabile în momentul respectiv.
Drama fundamentală este că suntem conduși de indivizi care nu se ridică la înălțimea vremurilor, incapabili să înțeleagă mișcările din geopolitică și să aibă o viziune strategică. Mă întreb de multe ori cu amuzament dacă asta e tot ce pot să producă „elitele” din statul subteran. Prostia lor ne va costa scump, dar probabil era nevoie de să ajungem în acest punct din ciclul enunțat de Lincoln în preambul și să putem reseta întregul sistem.
Liviu Natea – consultant politic
