PSIHOLOGIE. „Nu mai fi nervos!” este una dintre cele mai comune, dar și dăunătoare replici pe care le pot rosti părinții atunci când copilul trece printr-un moment de furie. Potrivit psihologului Ruxandra Sersa, această abordare nu rezolvă problema, ci doar împinge emoția sub preș, de unde poate reveni ulterior sub forma anxietății, a agresivității sau a altor comportamente tulburătoare.
Fie că vorbim de un copil care urlă în magazin pentru că nu i-ai cumpărat biscuiții preferați, fie că refuză să plece din parc și izbucnește în plâns, aceste crize emoționale nu sunt simple mofturi. Ele reprezintă un mesaj emoțional profund, iar părinții, obosiți sau copleșiți, se întreabă adesea ce să facă: să-l certe, să-l ignore sau să-l aline?
Furia – un limbaj necunoscut multora dintre noi
Psihologul explică faptul că furia este una dintre primele emoții pe care copilul o exprimă intens – prin lacrimi, țipete sau chiar reacții fizice. Pentru adulți, însă, aceste reacții sunt adesea deranjante, mai ales când vin pe fondul unei zile stresante. Rădăcina disconfortului este adesea una personală – mulți dintre noi nu am învățat, la rândul nostru, cum să gestionăm astfel de emoții. În trecut, furia era percepută ca o formă de neascultare sau de lipsă de respect, nu ca o emoție validă.
De aceea, în fața furiei copilului, nu ne confruntăm doar cu el, ci și cu propriile noastre traume nerezolvate. Dacă nu am fost învățați să ne exprimăm emoțiile sănătos, riscăm să răspundem crizelor copilului cu alte crize – ale noastre.
Ce se întâmplă în mintea unui copil în criză
Creierul copilului, în special partea responsabilă de controlul emoțiilor – cortexul prefrontal – este în dezvoltare. Asta înseamnă că un copil nu se poate calma singur atunci când este cuprins de furie. Are nevoie de un adult care să-l ajute să gestioneze acest haos emoțional.
„Un adult disponibil emoțional transformă acea emoție intensă într-o experiență tolerabilă și coerentă, la fel cum o claie de lână încâlcită poate fi transformată într-un ghem ordonat”, explică psihologul.
De ce nu ajută să negi emoția
Când îi spunem unui copil „nu mai fi nervos”, de fapt îl invalidăm. Nu îl învățăm să gestioneze furia, ci îi transmitem că emoțiile sale sunt inacceptabile. Psihologic vorbind, această respingere duce la reprimare, ceea ce, în timp, poate duce la probleme serioase: somatizări, comportamente pasiv-agresive sau tulburări de anxietate.
Cum intervenim eficient
Fiecare copil este diferit, iar reacțiile părinților pot fi influențate de propriile lor istorii emoționale. Totuși, există câteva direcții sănătoase de acțiune:
-Validați emoția copilului.
Spuneți-i: „Văd că ești foarte supărat. Vrei să vorbim despre asta?”
-Oferiți o cale de exprimare simbolică.
Copiii pot elibera tensiunea lovind o pernă, desenând sau strigând într-un colț desemnat al camerei.
-Încurajați exprimarea verbală.
Ajutați copilul să pună în cuvinte ce simte: „Sunt supărat pentru că…” Acest pas ajută la mentalizarea emoției, adică transformarea ei într-un mesaj clar și coerent, nu într-o explozie haotică.
Emoțiile se simt în tot corpul
Copiii trăiesc emoțiile în mod fizic – le simt în stomac, în piept, în mâini. De aceea, reglarea emoțională nu pornește doar din cuvinte, ci și din acțiuni fizice:
-Respirația profundă ajută la calmarea sistemului nervos.
-Activități fizice ușoare (sărituri, balans, alergare) descarcă tensiunea acumulată.
-Întrebările legate de starea corpului („Unde simți furia?”) contribuie la conștientizarea și înțelegerea reacțiilor emoționale.
Ce fac părinții care gestionează bine furia copilului
Nu e nevoie de perfecțiune, ci de prezență emoțională. Copiii învață prin modelare, nu prin discursuri. Un părinte calm, disponibil și conectat îl ajută pe copil să își regleze emoțiile.
„Copilul nu învață să se calmeze pentru că îi spui, ci pentru că te vede pe tine reușind să rămâi calm într-un moment dificil”, subliniază psihologul.
Mai mult decât atât, părinții ar trebui să renunțe la imaginea copilului „ideal” – cuminte, mereu cooperant – și să-l accepte pe cel real. Să-l vadă, să-l audă și să-i ofere spațiu pentru a fi el însuși.
Crizele de furie nu sunt eșecuri parentale. Ele sunt, de fapt, oportunități de conectare profundă, de vindecare emoțională, atât pentru copil, cât și pentru părinte.
