POLITIC. 2026, sub spectrul remodelării sferelor de influență și a căderii în irelevanță a dreptului internațional
Asistăm la un debut de an intempestiv sub aspect geopolitic, cu operațiunea specială întreprinsă de către trupele americane, în vederea capturării fostului Președinte al Venezuelei, Nicolas Maduro. Cu toate că președintele SUA, Donald Trump, anunțase cu câteva săptămâni în prealabil intenția de a dărâma regimul de la Caracas, invocând infracțiuni precum narcoterorism și fraudarea alegerilor prezidențiale din 2024, operațiunea cu pricina a fost spectaculoasă și ciudată în același timp. Spectaculoasă datorită rapidității cu care a fost îndeplinită și ciudată datorită ușurinței suspecte cu care a fost capturat Maduro, dar și datorită reacției palide venite dinspre China și Federația Rusă, aliații tradiționali ai Venezuelei. Aceste chestiuni ne duc cu gândul la faptul că la mijloc este foarte posibil să fi existat un troc între cele trei mari puteri, determinat de redesenarea sferelor de influență la nivel global. Astfel, una dintre explicații poate fi legată de (re)punerea în aplicare a doctrinei elaborate de fostul președinte american James Monroe, care prevede că întreaga emisferă vestică trebuie să fie sub influența Statelor Unite, din rațiuni de securitate națională. În acest context, desigur că sunt vizate inclusiv resursele uriașe de petrol deținute de Venezuela, instalațiile marilor companii americane fiind proiectate anume pentru a extrage acest tip de petrol. Dintr-o anumită perspectivă sunt de înțeles criticile legate de extragerea lui Maduro, întrucât nu sunt în conformitate cu dreptul internațional, însă trebuie să privim pragmatic situația și să pricepem că lumea a intrat într-o etapă în care normele internaționale și-au pierdut din semnificație, în timp ce instituții precum ONU pur și simplu au eșuat. De altfel, dacă facem o trecere în revistă a diverselor operațiuni anterioare, vom constata că a existat un mandat din partea Consiliului de Securitate ONU doar la intervenția militară americană din Irak (1990) și intervenția NATO din Libia (2011), în rest intervențiile din Iugoslavia (1999), Afganistan (2001), Irak (2003), Ucraina (2014 și 2022) au fost ilegale, deficiențele de funcționare a acestui mecanism fiind legate de exercitarea dreptului de veto. Rămâne de văzut cum va arăta viitorul Venezuelei, este previzibilă instalarea unei guvernări-marionetă, în timp ce Maduro ar putea scăpa relativ ușor de arest și „trimis la pensie”.
Speța Groenlandei este și mai sensibilă, întrucât implică într-un fel sau altul Uniunea Europeană. Chiar dacă Groenlanda nu mai face parte din UE din anul 1985, când s-a retras în urma unui referendum, ea totuși deține în continuare statutul de teritoriu autonom în cadrul Danemarcei și de teritoriu de peste mări asociat cu UE. Reacția multor lideri europeni în urma anunțului lui Donald Trump privind intenția de a „anexa” Groenlanda mi s-a părut cumva oarecum isterică și inadecvată, pentru că din punctul meu de vedere posibilitatea invadării cu trupe și a ocupării la propriu a acestei insule a fost și este una redusă. Groenlanda se află localizată geografic în emisfera vestică, prin urmare ținând cont de aceeași doctrină Monroe, este logic ca aceasta să fie în sfera de influență a Statelor Unite. E adevărat și faptul că americanii exercită deja într-o anumită măsură o influență asupra zonei, prin prisma bazelor militare sau a navelor desfășurate, însă miza majoră este bătălia cu Rusia și China pentru rutele comerciale din zona arctică, precum și pentru resursele naturale încă neexplorate. În altă ordine de idei, intuiesc că obiectivul lui Trump este să negocieze dur, în stilul consacrat, statutul Groenlandei, pentru a ajunge la o formă de înțelegere cu Danemarca în vederea „închirierii” teritoriului pe o perioadă mai lungă sau pentru a obține concesii în alte dosare de politică externă.
Iranul reprezintă un caz cu totul aparte. Periodic, aici izbucnesc proteste de amploare la adresa regimului radical islamic, iar atunci când avem impresia că acestea sunt pe cale să reușească, fie se sting treptat, fie sunt înăbușite brutal de către putere, la fel ca în cazul de față. S-a vehiculat intens că, de această dată, Statele Unite se vor angrena într-o intervenție militară având ca scop schimbarea de regim, dar o astfel de opțiune rămâne totuși puțin probabilă, cu toate că ea ar fi mai justificată în comparație cu invazia Irakului din 2003, prin prisma măcelului la care au fost supuși protestatarii. În plus, oastfel de mișcare s-ar putea dovedi a fi deosebit de riscantă, întrucât are potențialul de a destabiliza întregul Orient Mijlociu, de a atrage reacții vehemente din partea Chinei și a Rusiei, care percep Iranul ca fiind în aria lor de influență și, nu în ultimul rând, nu e exclusă posibilitatea ca Gardienii Revoluției să aducă la cârma Iranului lideri mult mai autoritari decât cei din prezent, deși succesorul de jure la conducerea țării este Reza Pahlavi, fiul ultimului șah alungat în 1979. Cu o situație economică delicată și cu o dictatură din ce în ce mai atroce, regimul ayatollahilor este slăbit, dar rezistă momentan.
Raportul al Comisiei Juridice din Camera Reprezentanților confirmă lipsa ingerinței ruse în alegerile din România și abuzul de putere comis de Curtea Constituțională
După mai bine de un an de la anularea alegerilor prezidențiale, România continuă să fie într-o situație paradoxală: motivul invocat pentru aplicarea unei astfel de măsuri excepționale nu a fost nici până acum probat. Raportul Congresului american vine să întărească încă odată ideea că nu se impunea anularea acestor alegeri și că totul a fost o diversiune. O altă chestiune importantă subliniată aici este cenzurarea vocilor suveraniste în spațiul online. Puterea politică din România a încercat să facă un „damage control” și să minimalizeze importanța documentului respectiv, invocând faptul că nu ar face referire la țara noastră și că oferă o perspectivă subiectivă. E adevărat că raportul nu este strict despre România, însă România este menționată de câteva zeci de ori, prin urmare este ceva relevant care nu poate și nu trebuie trecut cu vederea. Apoi, este absolut firesc ca autoritățile americane să aibă o abordare în sensul apărării intereselor companiilor big-tech, care au de pierdut de pe urma măsurilor de cenzură în spațiul online impuse prin regulamentul DSA. Esența raportului este, de fapt, cu totul alta: americanii infirmă acuzația principală, adică imixtiunea rusă în procesul electoral, iar dacă nici ei nu au dovezile, nu știu cine ar putea să le aibă. Cert este că cei care au pus în operă această samavolnicie care a dus la slăbirea statului român vor trebui să dea socoteală mai devreme sau mai târziu, altminteri bine nu va fi.
Liviu Natea – consultant politic
