REFORME. Ni s-a explicat că România trebuie să strângă cureaua. Că finanțele țării sunt într-o situație dificilă. Că ne-am împrumutat prea mult și că sunt obligatorii „reforme” pentru a pune lucrurile în ordine.
Foarte bine. Dar, înainte să aplaudăm salvarea economiei, poate ar fi util să vedem ce s-a schimbat concret și, mai ales, cine suportă costurile.
În mai 2025, TVA-ul standard era de 19%. Astăzi este 21%. Pentru HoReCa, cota redusă a crescut de la 9% la 11%. În cazul microîntreprinderilor, plafonul a fost redus de la 250.000 de euro la 100.000 de euro. Iar impozitul pe dividende, care era de 10%, a ajuns la 16% începând din 2026.
Până aici, mesajul pare limpede: statul are nevoie de mai mulți bani și îi găsește în buzunarele celor care muncesc, consumă sau încearcă să țină o afacere în viață.
Numai că apare o mică problemă.
După toate aceste majorări de taxe, după „sacrificiile” cerute populației și mediului privat, după facturi și accize care au crescut, inflația anuală era încă de 10,42% în iunie 2026. Serviciile s-au scumpit cu 13,67% într-un singur an, iar mărfurile nealimentare cu 12,29%.
Dar să nu ne pierdem în procente.
Să luăm un exemplu pe care îl înțelege orice șofer: motorina.
Mașina nu știe că avem reforme. Nici pompa de carburant nu pare impresionată de discursurile despre responsabilitate fiscală. Dacă înainte litrul era în jur de 7 lei, acum ne uităm la prețuri care au depăşit 10 lei!
Nici euro nu pare să fi primit circulara prin care i se explică faptul că România este în proces de salvare. Iar datoria publică nu se evaporă doar pentru că populației i se spune să fie mai responsabilă.
Așa că întrebarea este cât se poate de simplă:
Dacă taxele cresc, facilitățile pentru firme sunt reduse, dividendele sunt impozitate mai mult, costul vieții explodează, iar România rămâne cu o inflație de peste 10% și cu o datorie publică ridicată, unde anume vedem rezultatul acestor reforme?
Pentru că o reformă economică nu poate însemna doar să descoperi periodic un nou loc din care statul poate încasa bani.
Asta este partea ușoară.
Partea grea ar fi să vedem cheltuielile statului reduse, instituții restructurate, risipa eliminată, companii de stat care produc performanță în loc să consume permanent bani publici și investiții care generează, la rândul lor, valoare și venituri.
O economie sănătoasă nu se construiește doar prin taxe mai mari. Trebuie să și crească suficient pentru a putea susține cheltuielile și datoria acumulată.
Altfel, mecanismul este aproape comic prin simplitatea lui: statul cheltuiește, statul se împrumută, nota de plată crește, iar când vine momentul achitării ei se caută contribuabilul.
Și, coincidență absolut remarcabilă, contribuabilul este aproape întotdeauna ușor de găsit.
Este angajatul care își vede salariul mâncat de scumpiri. Este pensionarul care plătește mai mult pentru aceleași produse. Este micul antreprenor care încearcă să supraviețuiască unor taxe tot mai mari. Este firma românească care trebuie să producă mai mult doar pentru a putea acoperi costurile. Este omul care pune motorină în mașină și cel care își deschide factura la utilități.
Așadar, dacă aceasta este marea operațiune prin care Ilie Bolojan salvează România, poate ar fi util să aflăm și de cine o salvează.
Pentru că, până acum, impresia este că România este salvată într-un mod foarte special: statul este protejat, iar cetățeanul este trimis să achite nota.
Ni se cere să salvăm statul.
Scapă cine poate!
