POLITIC. Trăim vremuri cu adevărat istorice și deosebit de complicate sub aspect geopolitic. Dezbaterile cu privire la încheierea conflictului din Ucraina s-au precipitat odată cu întâlnirea intempestivă dintre Președinții Statelor Unite și ai Rusiei, pe 15 august, urmată de deplasarea a 7 lideri europeni împreună cu Președintele Ucrainei la Casa Albă, pe 18 august, indică unele schimbări de paradigmă în ceea ce privește dosarul ucrainean, dar și posibile indicii legate de deznodământul războiului. Însă, dincolo de diverse speculații sau lamentări, situația trebuie privită mai ales din perspectiva realpolitik-ului, ca să putem evita deziluziile.
Summitul din Alaska ne arată în primul rând că tatonări și negocieri între partea americană și cea rusă avuseseră deja loc în prealabil, iar întâlnirea s-a desfășurat mai mult ca o mișcare de imagine, pentru a fi stabilite anumite detalii și pentru a se ajunge la un compromis pe punctele aflate încă în discuție.
Mai important, războiul de agresiune al Rusiei din Ucraina nu a fost tema principală a discuției, ci relansarea relației de business dintre SUA și Rusia, Trump fiind consacrat pentru această abordare tranzacționistă. Atitudinea lui Trump vizavi de războiul din Ucraina are la bază, în fapt, doctrina fostului Secretar de Stat al SUA, Henry Kissinger, care enunța în urmă cu vreo 10 ani câteva principii pentru rezolvarea crizei ruso-ucrainene. Printre ele, se numără neaderarea Ucrainei la NATO, întrucât ea ar trebui să funcționeze ca o punte sau o zonă-tampon între Est și Vest; garantarea în schimb a dreptului Ucrainei să își aleagă asocierile politice și economice; garantarea drepturilor pentru minoritățile naționale și reconcilierea între diferitele părți ale țării. Modelul finlandez este elocvent în acest sens. Mergând și mai mult înapoi în timp, constatăm că primul principiu a fost încălcat în 2008 la Summitul NATO de la București, când Ucraina a fost invitată să adere la blocul militar, iar de la această eroare strategică a neo-conservatorilor americani a pornit totul în cascadă.
Explicațiile poziționării lui Trump derivă din faptul că administrația de la Washington a realizat că nu poate să își antagonizeze foarte mult Rusia, pentru că o va face prea dependentă de China, devenită principalul inamic al SUA, iar consecința ce decurge de aici este întărirea grupului BRICS. Acest lucru este în detrimentul intereselor americanilor, confruntați cu pericolul dedolarizării și al pierderii de influență. Este un caz cumva în oglindă cu întâlnirea din 1972 dintre Richard Nixon și Mao Zedong, atunci când Președintele american și-a apropiat China cu scopul de a contrabalansa URSS-ul. Desigur că tot ceea ce ține de conținutul exact al discuțiilor nu va fi cunoscut publicului larg pentru o bucată de vreme, însă putem intui că s-a pus pe tapet inclusiv o influență sporită a Rusiei la Marea Neagră.
Ucraina va trebui să țină cont volens-nolens și de viziunea americană despre finalizarea războiului, întrucât datoria suverană a Ucrainiei a fost preluată de fondul de investiții Franklin-Templeton, în spatele căreia se află celebra familie Rotschild. Mai mult, 28% din terenul arabil al Ucrainiei a fost preluat în 2021 de trei mari companii americane, în timp ce 9% din suprafața agricolă a fost concesionată Chinei pe o perioadă de 50 de ani, care la rândul ei are propriile interese în zonă, în special controlul asupra portului Odesa.
Aplecându-ne apoi asupra celeilalte reuniuni de la Washington, se poate observa o atitudine ceva mai rezervată din partea liderilor europeni și o temperare, cel puțin pentru moment, a apetenței războinice din partea trinomului franco-germano-britanic. E limpede că la modul în care arată situația de pe front la ora actuală, nu poate exista un armistițiu fără un schimb de teritorii, iar trecerea timpului îi favorizează pe ruși. Mai grav ar fi însă dacă nu se va ajunge la un consens în perioada următoare și SUA se vor retrage de la masa negocierilor, lăsând întreaga sarcină a cheltuielilor de război pe umerii unei Europe aflate în recesiune economică.
Așadar, singura soluție viabilă rămâne un armistițiu pe termen lung, asemenea celui semnat între Coreea de Nord și Coreea de Sud în 1953. Mai este aici un aspect care trebuie menționat aici: oprirea războiului nu este deloc în interesul Comisiei Europene, care astfel își va vedea năruite planurile de federalizare ale UE și de ducere în derizoriu ideea de stat național, identitate, cultură, deci din acea zonă nu putem avea mari așteptări.
În sfârșit, lipsa unei reprezentări din partea statului român la discuțiile privind planul de pace pentru Ucraina spune multe despre inexistența unei viziuni în materie de politică externă. Având în vedere că suntem țara cea mai apropiată de zona de conflict și cu cea mai lungă graniță cu Ucraina, absența noastră lasă un gust amar, inclusiv din perspectiva ideii că ne puteam folosi de poziția-cheie pe care o deținem pentru a organiza tratativele de pace la București. Din nefericire, așa se întâmplă când nu ne mișcăm inteligent pe o axă de cooperare București-Varșovia-Washington și când ne periclităm relația cu partenerul strategic, raportul Departamentului de Stat de săptămâna trecută fiind grăitor în acest sens. Dacă ne vom reveni sau nu, doar timpul ne va demonstra…
Liviu Natea – analist politică externă
