Motto: „Voi lupta până la ultima picătură de sânge pentru ca tu să ai dreptul să nu fii de acord cu mine.” – Ion Rațiu
Asasinarea brutală a activistului conservator american Charlie Kirk reprezintă un moment de cotitură pentru întreaga lume, cu precădere prin amploarea impactului și a dezbaterilor care au fost generate ulterior.
Nu este pentru prima dată când glonțul înlocuiește argumentele, însă acest episod este mai șocant decât altele întrucât victima a fost pedepsită pentru că spunea ceea ce gândește. Cu alte cuvinte, nu este vorba doar de o crimă obișnuită, ci de un atac frontal la însăși chintesența democrației: libertatea de exprimare.
Ce m-a frapat cel mai tare este faptul că unii dintre contestatarii lui Kirk au luat în derâdere tragedia și au încercat să găsească justificări în diverse declarații mai mult sau mai puțin controversate pe care el le făcuse de-a lungul timpului. Aceste chestiuni nu sunt relevante în cazul de față și nu pot fi folosite pe post de argumente fiindcă nimic nu poate scuza crima, indiferent dacă suntem sau nu de acord cu poziționarea ideologică a personajului respectiv.
Am tot stat și m-am întrebat cum de s-a ajuns atât de departe cu lipsa de compasiune a oamenilor, tocmai de aceea este necesar să ne aplecăm asupra cauzelor reale care au determinat această crimă motivată politic.
Originile ideologiei neomarxiste (cunoscută și sub denumirea de „transumanism” sau „progresism”) datează cu aproximativ un secol în urmă și se află în ideile formulate de apologeții Școlii de la Frankfurt – o denumire generică pe care o folosim în științele politice, pentru că ulterior Școala de la Frankfurt s-a mutat peste ocean, în Statele Unite. Dacă deschidem cărțile scrise de Herbert Marcuse, Antonio Gramsci sau Theodor Adorno, totul ne va fi mult mai limpede.
Școala de la Frankfurt a dat naștere marxismului cultural, care a pus stăpânire nu doar pe zona de mass-media sau administrație publică, dar mai grav pe mediul academic, otrăvind mințile și sufletele a generații întregi de tineri. Prin asta nu vreau să insinuez că nu ar trebui să existe o alternativă ideologică la conservatorism sau că trebuie să facem propagandă de dreapta în universități, doar vreau să semnalez că de mult timp s-a pierdut echilibrul în predarea materiilor umaniste, iar roadele radicalizării de stânga le culegem acum.
Charlie Kirk a deranjat în mod evident, întrucât la rândul său a reușit să penetreze mediul universitar cu acele dezbateri pe care le organiza și îi îndemna pe tineri să gândească și să se exprime liber, unora reușise chiar să le schimbe concepțiile, însă curajul său a fost plătit chiar cu prețul vieții.
Cu această ocazie, s-a devoalat chipul hidos al acestei ideologii neomarxiste care, sub paravanul „toleranței” pe care o clamează, promovează de fapt ura, dezbinarea, moartea conștiinței și cenzurarea/linșarea vocilor care nu împărtășesc aceleași opinii, asta ca să nu mai pomenim că este în răspăr cu ideea de state suverane, familie, credință și tradiții.
Cel mai important lucru pe care vreau să îl punctez este că noi, conservatorii, nu putem să răspundem la ură decât cu iubire și înțelegere, chiar dacă uneori tentația de a proceda la fel e mare. Nu este cazul ca tensiunile să escaladeze într-un context suficient de încărcat.
Trecând acum la a doua parte a editorialului, mișcările stradale pe care le vedem în Franța și Marea Britanie reprezintă doar începutul unui val care se va extinde treptat. Asistăm la o renaștere a popoarelor care se aseamănă oarecum cu revoluțiile de la 1848, iar cauzele mișcării de protest se leagă cu prima parte a discuției. Este cunoscut faptul că toate democrațiile europene s-au constituit pe baze creștine, iar atunci când te îndepărtezi de morala creștină și încerci să impui niște așa-zise valori care nu au legătură cu fundamentele civilizației europene, începe declinul. Exact asta se întâmplă acum: majoritatea țărilor europene, inclusiv România, au niște pseudo-lideri slabi, inculți, lipsiți de charismă și de autoritate, ușor de șantajat și de manevrat, decuplați de propriii cetățeni care nu mai îndură umilințele. În lipsa unor realizări cu care să iasă în față, ei conduc prin dezbinare și prin inocularea unei stări permanente de frică față de război și față de „extremiști” în rândurile societăților și alte gesturi disperate numai pentru a se menține la putere. Dureros este că deși din ce în ce mai multă lume realizează că o nouă formă de comunism se instaurează treptat, încă suntem destul de puțini cei care luăm atitudine în public.
Am ajuns în situația în care mai mulți apropiați să îmi spună că preferă să tacă de teama de a nu-și atrage oprobriul public și de a fi etichetați ca fiind extremiști sau rusofili doar pentru căîndrăznesc să critice puterea, iar fix aceste sentimente de frică nu au ce căuta într-o democrație. Pe de altă parte, înțeleg astfel de atitudini, ele au rămas ca niște reminiscențe după manipularea ordinară din campania de la prezidențiale, iar din moment ce peste 90% din presă este aservită puterii, o altă categorie rămâne captivă în mrejele propriilor călăi. Îmi mențin însă speranța și convingerea că aceste sisteme construite pe minciuni se vor prăbuși precum niște castele de nisip.
Liviu Natea – consultant politic
