JUSTIȚIE. Secțiile pentru judecători și procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii (CSM) au respins, prin comunicate separate, ideea unui referendum inițiat de Nicușor Dan, prin care magistrații ar fi fost chemați să își exprime opinia asupra modului în care funcționează Consiliul: în slujba interesului public sau, dimpotrivă, în beneficiul unui interes de grup.
Deși mesajele celor două secții sunt, în esență, convergente, o analiză atentă scoate la iveală o diferență de atitudine. Judecătorii au transmis un refuz categoric, tratând orice evaluare externă a activității CSM drept inacceptabilă, ca și cum instituția ar funcționa într-un spațiu complet izolat de restul statului. Procurorii, în schimb, au lăsat deschisă o portiță de dialog, admițând că, în ipoteza unui vot organizat în condițiile legii, membrii secției ar putea chiar să își depună mandatele dacă majoritatea ar considera că CSM nu mai servește interesul general.
Reacția rigidă a secției pentru judecători nu este o surpriză. Ea se înscrie în linia pozițiilor tot mai tensionate adoptate în ultimele săptămâni, mai ales pe fondul dezbaterilor legate de reforma pensiilor speciale ale magistraților. În mod repetat, din interiorul sistemului judiciar a fost proiectată imaginea unui stat în stat, percepție alimentată atât de comunicatele CSM, cât și de luări de poziție venite inclusiv de la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție (ICCJ).
În respingerea referendumului propus de președintele României, ambele secții ale CSM invocă posibile vulnerabilități juridice ale demersului, raportate la separația puterilor în stat. Este o interpretare strict legalistă, previzibilă având în vedere profilul profesional al celor implicați. Totuși, această abordare este limitată și ignoră un fapt esențial: disfuncționalitățile justiției nu produc efecte doar juridice, ci generează consecințe sociale, economice și politice în lanț.
Mai mult, interlocutorul care a declanșat această dezbatere nu este un actor strict juridic. Nicușor Dan nu este nici judecător, nici procuror, ci șef al statului. În această calitate, el acționează inevitabil politic și reprezintă o categorie mult mai largă decât corpul magistraților: contribuabilii și justițiabilii, două ipostaze care, în realitate, se suprapun.
Rolul constituțional al președintelui nu îl exclude din discuțiile despre justiție, ci dimpotrivă, îl obligă să vegheze la buna funcționare a întregii arhitecturi instituționale. Legitimitatea sa democratică este una directă, conferită de vot, ceea ce îl plasează într-o poziție unică în raport cu celelalte autorități publice.
Este rezonabil să admitem că justiția nu poate fi exclusiv problema CSM, așa cum nici sănătatea sau educația nu pot fi lăsate doar în grija ministerelor de resort. Implicarea politicului în aceste domenii va genera mereu controverse, dar nu este, prin definiție, lipsită de legitimitate.
În contextul actual, intervenția președintelui nu apare ca un gest arbitrar, ci ca răspuns la o presiune tot mai puternică venită din societate și chiar din interiorul sistemului judiciar, de la magistrați care se simt fie marginalizați, fie dezamăgiți de modul în care este controlat sistemul.
Dacă CSM și-ar fi exercitat atribuțiile în acord cu litera și spiritul legii, invocate acum în apărarea sa, nu s-ar fi ajuns în situația în care Cotroceniul să fie perceput drept un intrus în „treburile interne” ale justiției. Însă acumularea de decizii contestate și lipsa de autocorecție au creat exact contextul de azi.
Nicușor Dan ar fi putut ignora această realitate și să evite implicarea. Nu a făcut-o. A ales o cale dificilă, expusă criticilor, care nu este nici exclusiv juridică, nici strict politică.
Ceea ce pare să deranjeze cu adevărat o parte a magistraților din CSM nu este doar inițiativa referendumului, ci faptul că președintele a decis să mențină subiectul în atenția opiniei publice și să stimuleze o dezbatere internă reală în magistratură. În ultimele zile, la Cotroceni au ajuns numeroase documente și plângeri care scot la iveală probleme grave ce afectează funcționarea justiției și carierele unor profesioniști din sistem.
Consultările deja derulate arată că referendumul nu este neapărat un scop final, ci o etapă într-un proces mai amplu. Din această perspectivă, încercarea CSM de a bloca demersul exclusiv prin argumente juridice riscă să fie o eroare strategică.
Justiția a devenit, inevitabil, o temă politică majoră, un subiect de interes național și un proiect de societate. Timpurile în care problemele interne puteau fi ascunse sub pretextul autonomiei absolute par să fi apus, chiar dacă o parte din conducerea CSM încă refuză să accepte această realitate.
