SIMBOL. În Europa anilor 1700, ananasul nu era privit ca un fruct obișnuit, ci ca un veritabil simbol al bogăției și al statutului social. Valoarea unui singur exemplar ajungea la echivalentul a mii de dolari în prezent, din cauza dificultăților majore de transport din regiunile tropicale până pe continent. Din acest motiv, fructul nu era consumat, ci expus la petreceri pentru a demonstra poziția socială a gazdei. Cei care nu își permiteau să îl cumpere apelau la o soluție inedită: îl închiriau de la negustori, doar pentru a-l afișa la evenimente mondene.
Interesul pentru ananas a apărut după ce Cristofor Columb l-a întâlnit în Guadelupa, în 1493, și l-a prezentat curții spaniole. Regele Ferdinand ar fi declarat că este cel mai bun lucru pe care l-a gustat vreodată. Problema era însă durata călătoriilor maritime din Caraibe spre Europa, care se întindeau pe mai multe luni, în condiții favorabile descompunerii. Doar navele extrem de rapide reușeau să aducă un fruct intact, ceea ce îl făcea la fel de rar ca o piatră prețioasă.
Pentru monarhii europeni, posesia unui ananas a devenit un indicator de prestigiu internațional. Regele Carol al II-lea al Angliei a comandat chiar un portret oficial în care apare primind primul ananas cultivat pe pământ britanic de la grădinarul regal, consolidând astfel imaginea fructului ca „Rege al Fructelor”, statut accentuat și de coroana sa naturală de frunze.
Pentru a evita riscurile importului, aristocrații au încercat să cultive ananasul în nordul Europei, construind sere speciale numite pineries, extrem de costisitoare și avansate tehnologic pentru epocă. Doar familiile foarte bogate din Marea Britanie, Olanda și Franța își permiteau asemenea investiții.
Menținerea unei temperaturi constante de tip tropical reprezenta o provocare uriașă. Soluția folosită era încălzirea cu straturi de coajă de stejar și gunoi de grajd, care produceau căldură prin fermentare. Grădinarii erau nevoiți să supravegheze permanent serele, deoarece o singură noapte de îngheț putea distruge munca de ani de zile.
Creșterea unui ananas dura între trei și patru ani, iar costurile cu sticla, cărbunele, întreținerea și salariile personalului făceau ca prețul final al fructului să depășească adesea valoarea unuia importat. Din acest motiv, a servi ananas la masă era perceput ca un gest de opulență extremă, echivalent cu risipirea deliberată a banilor.
Forma sa spectaculoasă a influențat și arhitectura. Sculpturi de ananas au apărut pe porțile conacelor, pe balustrade și pe acoperișuri, simbolizând ospitalitatea și prosperitatea familiei. Astfel de decorațiuni pot fi văzute și astăzi pe clădiri istorice din Londra sau Paris.
La cinele formale, fructul era așezat în centrul mesei, în vârful unei piramide de fructe, unde era admirat, nu consumat. Același ananas putea fi folosit la mai multe recepții, până când se deteriora vizibil, moment în care era în cele din urmă tăiat sau oferit servitorilor.
Un exemplu extrem al acestei obsesii este clădirea The Dunmore Pineapple din Scoția, ridicată în 1761 de Lordul Dunmore. Pavilionul are un acoperiș sculptat sub forma unui ananas uriaș din piatră, de aproximativ 14 metri, considerat și astăzi una dintre cele mai neobișnuite construcții din Marea Britanie.
Statutul exclusivist al ananasului s-a pierdut odată cu revoluția industrială, apariția navelor cu aburi și dezvoltarea industriei conservelor, care au redus drastic costurile și timpul de transport. Fructul care odinioară era rezervat regilor a devenit accesibil publicului larg, iar simbolul luxului s-a transformat într-un produs obișnuit de consum.
