SOLIDARITATE? Când vine vorba de sprijinul acordat Ucrainei, se tot aude refrenul comod: „E normal să ajutăm, suntem vecini, e în interesul nostru”. Realitatea crudă arată însă altceva. România, una dintre cele mai sărace țări din Uniunea Europeană, se trezește că plătește un preț disproporționat de mare pentru acest „ajutor”, în condițiile în care salariile și pensiile românilor sunt de trei ori mai mici decât în țările nordice sau vestice bogate.
Potrivit analizelor bazate pe datele Institutului Kiel și ale altor surse internaționale, ajutorul total promis Ucrainei de statele occidentale a depășit 340 de miliarde de euro. Din această sumă uriașă, Statele Unite au contribuit cu circa 115 miliarde, iar instituțiile UE cu aproximativ 84 de miliarde. Germania a dat 25 de miliarde, Marea Britanie 19 miliarde, iar țări mici dar bogate precum Danemarca, Olanda sau Suedia au alocat între 9 și 11 miliarde fiecare – sume impresionante, mai ales militare.
Însă adevărata nedreptate apare când raportăm aceste contribuții per capita (la fiecare contribuabil) și luăm în calcul și costurile cu refugiații. Țările nordice conduc detașat: un danez „plătește” în medie 3.650 de euro, un norvegian 3.186 de euro, un suedez 1.622 de euro. Țări baltice precum Estonia, Lituania sau Letonia, împreună cu Polonia, depășesc ușor 2.500 de euro per contribuabil când includem refugiații.
România ajunge, în acest calcul incluzând cheltuielile cu refugiații, la aproximativ 1.077 de euro per contribuabil – sumă care o plasează în top 20 mondial al „contribuabililor”. Pare onorabil la prima vedere. Dar este o onoare amară și nedreaptă.
Un român obișnuit câștigă de trei ori mai puțin decât un danez, un suedez sau un german. Pensiile, salariile din sănătate și educație, infrastructura rămasă în urmă – toate arată că România este încă o țară în dezvoltare. Cu toate acestea, prin costurile cu sute de mii de refugiați ucraineni (cazare, asistență medicală, educație, ajutoare sociale), prin facilitarea tranzitului de cereale și prin alte forme de suport indirect, România plătește un preț relativ foarte mare din buzunarele sale sărace.
Este cinic să spui „e normal să sprijinim Ucraina” când un pensionar român cu 2.000 de lei pe lună simte indirect această povară prin servicii publice supraaglomerate, prin presiuni pe bugetul de stat și prin oportunități ratate pentru propriile nevoi interne. Țările bogate din Nord pot să-și permită să fie generoase, au PIB-uri pe cap de locuitor de trei-patru ori mai mari. Pentru ele, 3.000–3.600 de euro per contribuabil este o sumă suportabilă. Pentru România, 1.077 de euro per contribuabil (inclusiv refugiați) înseamnă sacrificii reale în condiții de sărăcie relativă.
Nu este vorba de lipsă de compasiune sau de egoism. Este vorba de realism economic și de dreptate socială. România nu poate fi tratată ca o țară bogată doar pentru că se află la granița cu conflictul. Solidaritatea europeană nu poate însemna ca cei mai săraci să plătească disproporționat de mult, în timp ce alții cu buzunarele pline își permit discursuri grandioase despre „apărarea valorilor europene”.
Este timpul să recunoaștem deschis: sprijinul pentru Ucraina nu este „normal” în aceeași măsură pentru toți. Pentru un român cu venituri de trei ori mai mici, acest ajutor are un cost mult mai dureros decât pentru un nordic cu standard de viață ridicat. Orice continuare a sprijinului trebuie să țină cont de această realitate crudă, altfel riscăm să slăbim exact țările care au cel mai mult nevoie de resurse pentru propria dezvoltare. Cine apără, de fapt, interesul românilor?
