POLITIC. „Atunci când nu ești la masa negocierilor, ești în meniu.”- Zbigniew Brzezinski
O lume din ce în ce mai tensionată
În anul 1996, reputatul politolog Samuel Huntington lansa teza intitulată „Ciocnirea civilizațiilor”, ideea esențială fiind legată de faptul că identitățile religioase și culturale vor fi principalele surse de conflict în perioada de după Războiul Rece, în contrast cu teoria lui Francis Fukuyama, care pretindea că am ajuns la sfârșitul istoriei, iar pacea și democrația vor domina pe tot pământul.
Premoniția lui Huntington avea să fie confirmată de evenimentele ulterioare. Ultimul și cel mai concludent exemplu este „Războiul de 12 zile” dintre Israel și Iran, întrucât aici este vorba de un nou episod de confruntare între două civilizații multimilenare: cea iudaică și cea persană. Implicarea Statelor Unite în acest conflict părea să complice situația, să determine degenerarea acestuia și chiar să readucă în discuție opțiunea nucleară, însă Iranul a dat o replică limitată deoarece știe foarte bine că nu poate face față unui război cu Israelul și SUA în același timp. Nici administrația Trump nu a forțat nota dincolo de anumite limite, interesul său fiind mai degrabă o înțelegere favorabilă cu regimul de la Teheran, nu neapărat schimbarea lui, semn că probabil nu mai doresc să riște după experiențele nefericite din Irak sau Afghanistan.
În acest caz, lucrurile sunt mult mai complicate comparativ cu conflictul dintre Rusia și Ucraina. Indiscutabil, Orientul Mijlociu va rămâne unul dintre punctele fierbinți ale planetei și rămâne interesant de urmărit cum va evolua situația, mai ales în contextul ascensiunii grupului BRICS, care determină schimbarea balanței de putere la nivel mondial. Marea dilemă în jurul subiectului este dacă Iranul avea pregătită bomba nucleară cu adevărat sau dacă acesta a fost doar un pretext pentru a se distrage atenția de la operațiunea din Gaza.
Între mitul invincibilității Rusiei și iluzia victoriei facile a Occidentului Colectiv
Un punct central al instabilității globale rămâne războiul din Ucraina, intrat în al patrulea an. În ciuda sprijinului militar și financiar masiv acordat de către SUA, NATO și UE Ucrainei, realitatea de pe front nu arată deloc bine, dincolo de propaganda cu care am fost obișnuiți. Contraofensiva ucraineană din 2023 și anumite acțiuni asimetrice precum incursiunea din regiunea Kursk sau atacul cu drone de la începutul lui iunie nu au produs efectele scontate. Situația este complicată de mutarea atenției internaționale și implicit a resurselor către Orientul Mijlociu, dar și de suspendarea de facto a singurului tratat care reglementa relațiile dintre marile puteri nucleare. Este clar că pentru a se preveni o escaladare, singura soluție viabilă rămân negocierile de pace dintre cele două părți sau cel puțin încheierea cât mai degrabă a unui armistițiu temporar, însă acest lucru nu mai este posibil fără o cedare de teritorii, dacă este să analizăm pragmatic.
Eroarea fundamentală de la care a pornit totul, explicată foarte bine de profesorul John Mearsheimer, a fost dorințafostelor administrații americane de a aduce Ucraina în NATO, pe când ea trebuia să rămână un stat-tampon. Circulă un anumit tip de teorii fanteziste, conform cărora este posibil ca Rusia să fie învinsă rapid de o coaliție formată din state Est-Europene, precum România, Polonia, Ucraina și țările baltice, fără suportul SUA. Astfel de scenarii ignoră complet însă realitățile militare și geopolitice și, în plus, se bazează pe o contradicție: pe de o parte, ne este prezentată slăbiciunea Rusiei, care este incapabilă să își atingă obiectivele în Ucraina, iar pe de altă parte este descrisă ca o amenințare capabilă să ajungă până în Europa de Vest. Această perspectivă reflectă o lipsă de coerență și o ignorare a faptului că resursele logistice ale Rusiei îi conferă un avantaj în războiul de uzură. Planul de înarmare al Europei nu are cum să rezolve problema, întrucât presupune timp și resurse financiare uriașe, iar sub acest pretext se ascunde de fapt un plan de federalizare al Uniunii Europene și de centralizare a puterii, care este total în detrimentul statelor naționale și a valorilor fundamentale pe care s-a clădit această structură. Prin urmare, așezarea la masa negocierilor rămâne singura modalitate de a ieși din blocaj.
România, lipsită de viziune strategică. Quo vadis?
Irelevanța este termenul care caracterizează cel mai bine la ora actuală poziția României în relațiile internaționale. Această irelevanță nu este o chestiune nouă și este consecința unei lipse de viziune strategică din partea conducătorilor noștri, care este dată de complexele de inferioritate și de mentalitățile coloniale de care se pare că nu putem scăpa. România ocupă o poziție-cheie în arhitectura de securitate europeană, dar pe care din păcate nu o exploatează. Noi am avea posibilitatea să acționăm pe două linii, mai precis să devenim un hub energetic regional prin resursele pe care le deținem și un hub logistic pentru companiile care se vor implica în reconstrucția Ucrainei, dar pentru a realiza asta mai avem nevoie și de voință.
O altă oportunitate ratată este absența unei axe strategice pe linia București-Varșovia-Washington, care să ne consolideze poziția în cadrul NATO și UE. Astfel de proiecte sunt blocate de un narativ liberal care predomină la vârful clasei politice românești și care alimentează niște iluzii. În loc să facă o analiză obiectivă, actorii politici preferă să acuze vocile care vin cu o perspectivă diferită de „propagandă rusească” și să propună soluții autoritare, precum epurări politice și îngrădirea libertății de exprimare sub pretextul luptei cu dezinformarea. O astfel de gândire trădează însăși o mentalitate stalinistă. Din punctul meu de vedere, dezinformarea poate fi combătută doar prin garantarea dreptului la liberă exprimare. În loc să ne lăsăm atrași în capcana unor astfel de dezbateri care eludează fondul problemei și uneori propun o abordare utopică, noi trebuie să ne focusăm pe o înțelegere lucidă a peisajului geopolitic, un dialog bazat pe fapte cu partenerii noștri și pe promovarea intereselor naționale pentru a ieși din irelevanță.
Pe lângă faptul că liderii României nu sunt pregătiți pentru situația dificilă în care ne aflăm, un alt aspect grav este lipsa lor de empatie față de națiune și incapacitatea lor de a reconcilia o societate profund divizată. Ei nu înțeleg că, în primul rând, poporul român trebuie iubit ca să poată fi schimbat și spun asta pentru că oamenii sunt cea mai importantă resursă de care dispunem, iar momentele grele pe care traversăm nu pot fi depășite decât prin credință și unitate.Dacă nu vom reuși o schimbare de mentalitate la nivel colectiv, dacă nu vom pune demnitatea în centrul tuturor acțiunilor noastre și nu ne vom folosi atu-urile în relațiile externe pentru a ne atinge idealurile comune, vom rămâne în continuare condamnați la neputință.
Liviu Natea – consultant politic
